© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Părintele Patriarh Daniel: „Clădirea în care s-a decis Unirea”[2018-01-24]de Sorin IoniţeÎn ziua aniversării a 159 ani de la Unirea Principatelor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit în cadrul Sesiunii de comunicări de la Palatul Patriarhiei despre clădirea în care s-a înfăptuit Unirea Principatelor. Preafericirea Sa a subliniat totodată contribuţia Bisericii la înfăptuirea idealului de unitate naţională. Redăm în continuare cuvântul integral, intitulat „Clădirea în care s-a decis Unirea”: Astăzi, la aniversarea a 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, în acest Palat al Patriarhiei ne aflăm de fapt pe locul unde a fost vechea clădire a Mitropoliei Ţării Româneşti în care s-au desfăşurat lucrările Adunării elective de la Bucureşti, din anul 1859, care a ales în ziua de 24 ianuarie pe domnitorul Moldovei Alexandru Ioan Cuza şi domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române. În acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinţei şi culturii, loc al binecuvântărilor care aduc bucurie oamenilor, s-au desfăşurat în urmă cu 159 de ani ceasurile Unirii, binecuvântate şi susţinute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le aniversăm, cu respect şi recunoştinţă. Fosta clădire în care s-a realizat Unirea Principatelor Române se afla aici, pe vechea colină a Mitropoliei Ţării Româneşti, numită anterior Dealul Podgorenilor, clădire funcţională până în anul 1906, când a fost demolată, iar în locul ei a fost construit Palatul Camerei Deputaţilor, realizat în trei etape, între anii 1906-1916[1]. În anul 1996, actuala clădire a fost dată în folosinţă Patriarhiei Române, iar în anul 2010 (HG 1229, 6 decembrie) a fost trecută în proprietatea Patriarhiei. Vechea clădire a Divanului domnesc sau a Sfatului Ţării de pe Dealul Mitropoliei aparţinea Mitropoliei, iar mitropolitul Ţării Româneşti era preşedintele Divanului domnesc. Devenirea sau transformarea cu timpul a acestei clădiri în sediu al Adunării Obşteşti, al Camerei Deputaţilor, al Marii Adunări Naţionale, şi din nou al Camerei Deputaţilor, a fost determinată de contextul mutaţiilor politice produse în ţara noastră. În istoria zbuciumată a Bucureştilor, când sediul Curţii Domneşti de pe malurile Dâmboviţei căzuse în ruină, după multe incendii, jafuri ale trupelor de ocupaţie şi abandonarea lui de către domnitorii ultimelor decenii ale secolului al 17-lea, Divanul domnesc, Sfatul Ţării, sau Adunarea Obştească, se întrunea în această clădire a Sfintei Mitropolii, conform tradiţiei preluată şi de Regulamentul Organic (1831-1832). Vechea clădire a Mitropoliei era o construcţie simplă, după cum este descrisă de unii călători străini în Ţările române[2]. Aceasta era compusă dintr-un vestibul, urmat de o sală lungă. La capătul opus al sălii, pe un podium, se afla jilţul preşedintelui Adunării Obşteşti. În clădirea Adunării Obşteşti aflată pe Dealul Mitropoliei s-a reunit, în anul 1857, Adunarea Ad-Hoc a Ţării Româneşti, având ca preşedinte pe Mitropolitul Nifon Rusailă[3] (1850-1875). Adunarea Ad-Hoc, conform hotărârii Tratatului de pace de la Paris (1856), a stabilit şi votat rezoluţia care conţinea în principal „ dorinţa cea mai mare (…) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România”[4]. În aceeaşi clădire a Adunării Obşteşti din incinta Mitropoliei, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Bucureşti a ales un nou domnitor al Ţării Româneşti. Mulţimea adunată pe Dealul Mitropoliei, precum şi la baza acestuia, a fost cuprinsă de o bucurie de nedescris când a aflat că domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti: „tot Bucureştiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa”[5], nota un cronicar al vremii. La 8 februarie 1859, noul domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti de către mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care a oficiat slujba de Te Dwum. În cuvântul său de bun venit adresat domnitorului, mitropolitul Nifon a spus: „poporul nu se îndoieşte că Măria Ta eşti cel trimis de Providenţă ca să pui sfârşit suferinţelor şi durerilor lui; (…) să-l luminezi cu înţelepciunea Măriei Tale şi să pregăteşti un viitor fericit şi demn de gloria strămoşilor noştri”[6]. Apoi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, împreună cu mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti şi cu tot clerul, a intrat în sala de şedinţe a Adunării Obşteşti, unde a rostit, cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi în faţa icoanei Preasfintei Treimi, următorul jurământ: Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor![7]. În anul următor, 1860, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti a tipărit o broşură cuprinzând Rânduiala rugăciunii care se va săvârşi în toţi anii la 24 ianuarie, ziua alegerii Prea Înălţatului nostru Domn Alexandru Ioan I[8]. Astfel, înţelegem că ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru istoria României un moment istoric fundamental în care ierarhii şi clericii Bisericii, oamenii politici şi poporul adunaţi pe Dealul Mitropoliei au avut un rol determinant pentru Unirea Principatelor Române. Istoria consemnează rolul important pe care l-a avut mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti ca preşedinte al Adunării Ad-hoc şi al Adunării evective a Munteniei în desfăşurarea evenimentelor, solicitând membrilor Adunării elective de la Bucureşti, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, angajament solemn (jurământ), că vor vota ca domnitor al Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza, fapt care s-a împlinit în după-amiaza aceleiaşi zile de 24 ianuarie 1859. După tratative duse de partea română cu Puterea suzerană otomană şi cu Puterile garante pentru recunoaşterea Principatelor Unite, a urmat, la data de 11 decembrie 1861, în vechea clădire a Adunării Obşteşti de pe Dealul Mitropoliei, întrunirea Camerelor Deputaţilor din cele două Principate Române. În faţa acestei adunări reprezentative a Moldovei şi Munteniei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a anunţat recunoaşterea Unirii Principatelor Române de către Înalta Poartă şi de Puterile Garante, ca fiind o reuşită a diplomaţiei române şi nu un cadou al marilor puteri, spunând: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată!”[9]. În concluzie, Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 a fost Unirea de bază pentru organizarea Statului român modern, precum şi o temelie solidă pentru Marea Unire din anul 1918. Ne rugăm Preasfintei Treimi, izvorul şi modelul unităţii şi comuniunii eterne, să ne ajute să cultivăm permanent unitatea naţională, convieţuirea paşnică şi cooperarea demnă cu alte popoare spre binele României. † Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române [1] Nicolae Şt. NOICA, „Palatul Patriarhiei. Personalităţi şi semnificaţii din istoria construcţiei sale”, Editura Cadmos, Bucureşti, 2008, pp. 12-13. [2] Gheorghe G. I. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, 1847, Anatol Demidov, pp. 217, 311, 367-369. Vezi şi: Paul Emil MICLESCU, Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967. [3] Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe faţă de actul unirii Principatelor Române”, în Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, p. 33 (articol publicat iniţial în Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94); Pr. Corneliu Zăvoianu, „Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei şi Unirea principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieţii”, Bucureşti, 2009, p. 71. [4] Radu Olteanu, Bucureştii în date şi întâmplări, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, p. 176. [5] Pr. Mircea Păcurariu, 120 de ani de la Unirea Principatelor, în Mitropolia Ardealului, anul XXIV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1979, Sibiu, p. 12. [6] Acte şi Documente relative la istoria Renaşterii României, VI, Tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1889, pp. 800-801, şi Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe faţă de actul Unirii Principatelor Române”, în volumul Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieţii”, Bucureşti, 2009 (articol publicat iniţial în revista Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94). [7] Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României …, p. 96. [8] Pr. Radu Mişu, „Clerici şi mireni promotori ai Unirii Principatelor”, în volumul Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieţii”, Bucureşti, 2009, p. 257. [9] Nicolae Iorga, „Conflictul cu puterile garante”, Istoria Românilor, X, Întregitorii, Cartea I-a, Lupta pentru Independenţă, Bucureşti, 1939, p. 17; Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 1592, Ultimul acces: 2026-10-09 16:38:23
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
